EDITORIAL – Peter Vasile-CZOMPA
M-am tot gândit câteva zile bune dacă să scriu sau nu editorialul ăsta. Am cam ezitat… poate fiindcă îmi tot revenea în minte un fel de ”contra-argument” puțintel ciudat: și ce dacă tocmai s-au împlinit 25 de ani de când ai publicat, ca ziarist, primul tău articol de presă? Ce dacă? Oare interesează pe cineva? Dar imediat îmi veneau în minte și niște ”replici”, știți, drăcușorul ăla care, de fiecare dacă când simt că trebuie să scriu ceva, el îmi șoptește: ești sigur că trebuie?, ești sigur că acum?, ești convins că merită?, ai informații suficiente?, e un subiect de interes public? ș.a.m.d. Sigur, întrebările pe care ți le pui, ca jurnalist, înainte de a publica ceva, sunt uneori mai multe, poate alteori mai puține, însă asta depinde de fiecare jurnalist în parte, evident, fiecare cu modul lui de gândire, cu modul lui de a percepe… multe, tare multe, dar în special ce înseamnă de fapt să fii jurnalist.
Chiar așa, ce înseamnă să fii jurnalist? Zâmbesc și vă spun: am glumit, nu vă voi chinui aici cu povești pe tema asta, fiți liniștiți, m-am lecuit de multă vreme de ”filosofeala” pe subiectul ăsta. La urma urmei, poți avea și 10 legitimații de presă, că tot opinia publică te pune ori în categoria ”doar purtător de legitimație de presă”, ori în categoria ”ziarist adevărat (curat)”, ori în categoria ”jurnalist bun, dar lichea, caracter zero”… și-asta e.
Ei bine, chiar astăzi, 3 mai, este Ziua mondială a libertății presei! O să mai povestim și despre asta, mai încolo…
În aprilie 1993, nu mai știu chiar data exactă – nici nu stau acum să caut ziarul în care am publicat primul articol de presă (da, îl am, pe bune!) -, în cotidianul maramureșean ”CLIPA” mi-a apărut primul material de presă, nota bene, fiind deja ziarist legitimat. Adică aveam deja și legitimația aferentă, însă avea să mai treacă ceva timp până să aflu ce înseamnă cu adevărat să fii ziarist, nu doar un oarecare posesor/purtător de legitimație de presă. Era un articol despre cum au fost tăiați vreo câțiva copaci falnici și frumoși doar pentru ca niște indivizi să-și poată construi liniștiți garajele pentru ale lor autoturisme. Dar problema a fost că respectivii copaci nici măcar nu se aflau pe terenul pe care urmau să fie ridicate garajele, ci în imediata apropiere, iar tovarășii-tăietori nu suportau nici măcar umbra copacilor. Apropo, ce ironie, acum, în 2019, subiectul ”masacrarea copacilor” (în multe orașe, din păcate) este de actualitate… la fel și raderea unor păduri întregi. Așadar, nu degeaba am iubit și am respectat întotdeauna natura, poftim, nimic nu e întâmplător.
Ei bine, după 1993-1994 am început încet-încet să mă ocup de subiecte din ce în ce mai complexe, mai grele, mai controversate, de exemplu despre minerit și metalurgie, despre privatizare, despre politică, despre licitații publice, despre distrugerea pădurilor (păi da!), despre sindicate, despre administrația publică etc., apoi din asemenea subiecte au apărut uneori și unele procese pe care am început să le urmăresc tot mai atent – firește, pentru că, inginer fiind, în primii ani de gazetărie nu mi-a fost deloc ușor să învăț rapid ce înseamnă și cum funcționează justiția ”oarbă” -, astfel că doar după alți câțiva ani buni am înțeles câteva lucruri esențiale fără de care nu prea poți face jurnalism… sau poți, însă de doi bani, nicidecum jurnalism în adevăratul sens al cuvântului. Și la ce m-am referit aici, iată, doar câteva ”cerințe”: corectitudine, curaj, cultură generală, cunoașterea limbii române (începând cu gramatica, până la a avea un vocabular cât mai vast ș.a.m.d.), inițiativă, demnitate profesională, prezență de spirit, tenacitate, respect total față de opinia publică și, implicit, față de meseria de ziarist, respect față de autorități, toleranță zero față de tot ce e incorect și nelegal, asumarea răspunderii publice, a nu ceda la niciun fel de presiuni și/sau amenințări, capacitate de a sintetiza, analiza și corobora diferite informații… și aș mai putea continua, am învățat tare multe în 25 de ani, dar nu vreau să țin lecții de jurnalism, iertare, nu de asta spun ce spun aici. Ci spun că meseria de ziarist nu-i absolut deloc ușoară, să știți că ziarist nu ești doar opt sau 10 ore pe zi, programul unui ziarist (care se respectă și respectă meseria) nu este nici de la 8.00 la 16.00, nici de la 9.00 la 19.00, ziarist ești… cam tot timpul! Da, practic aproape tot timpul, însă nu insist nici pe tema asta, mai ales că lumea în general își închipuie că pentru jurnaliști meseria asta înseamnă plimbare, întâlniri, vizite, povești, bârfe la cafea și la bere, vacanțe, excursii, întruniri de taină ș.a.m.d., plus sluj în fața unora sau altora… și nu râdeți (sau unii plângeți?), că așa și este, exact, mult prea mulți jurnaliști chiar așa se și comportă, bașca unii sunt în slujba oricui, numai în slujba publicului nu sunt, din păcate! Și-am văzut în 25 de ani mulți asemenea pseudo-jurnaliști, tare-tare mulți, îmi pare rău s-o spun, dar ăsta-i adevărul. Cum la fel am văzut și-am lucrat cu o seamă de colegi ziariști adevărați, trup și suflet pentru meserie, corecți și foarte buni profesioniști, însă care la un moment dat s-au retras definitiv din media. De ce? Motive au fost destule, de la faptul că se săturaseră, unii, de atâta mizerie și porcării în lumea presei, până la faptul că, alții, câștigând prea puțin pentru a avea un trai decent, au plecat spre alte meserii. Sigur, chestiunea asta e mult-mult mai complicată și delicată, depinde inclusiv de cât de mult iubește cineva meseria de ziarist, depinde foarte mult și de situația familială, ba uneori chiar și de cercul de prieteni apropiați, zău… fiindcă prea puțini din afara presei știu cât de agitată și dificilă – uneori chiar periculoasă – este viața de zi cu zi a unui ziarist. Și a celui corect 100%, și a celui naiv, și a celui care lucrează ”la două capete”, și a celui care este corupt până-n măduva oaselor!
De unde știu toate astea așa de bine? – sigur că unii mai ”răutăcioși” m-ar putea întreba așa, sigur că aș putea să le răspund. Însă, cei care mi-ar pune o asemenea întrebare fie nu pricep nimic din ce scriu eu aici, fie nu știu absolut nimic despre mine și activitatea mea ca ziarist, fie habar n-au ce înseamnă 25 de ani petrecuți numai în presă, fie toate la un loc.
Astăzi, când public acest editorial, este 3 mai 2019, adică tocmai este Ziua mondială a libertății presei! Da, exact așa este. Iar acest lucru se întâmplă din 1993 încoace, an de an, deci de 25 de ani. Ce coincidență faină, iată, exact din anul în care am devenit ziarist. Nu prea cred eu în coincidențe (na, că zâmbesc din nou), dar hai, să acceptăm că asta poate fi excepția care întărește regula, de ce nu? La urma urmei, viața e plină de coincidențe, iar gazetăria, ohoo, și mai plină. De exemplu, în 1995 am intrat și pe ”zona” radio, și nu oricum, ci am vorbit la microfon chiar din prima zi în care postul de radio ”Galaxia”, din Baia Mare, a intrat în emisie cu toată grila de programe. Și cu toată echipa aia formidabilă care, începând din 18 august 1995, a pornit pe un drum bun, lung și tot pe atât de întortocheat, după niște ani. Dar ce voiam eu să spun cu asta, așa, are legătură cu plusul de experiență care m-a ajutat tare mult în anii următori, adică una e scrisul la ziar, puțin alta e să faci știri și să vorbești în ”acvariul” de la radio, iar cu televiziunea… hmmm, sigur că iar e puțin altceva, tot jurnalism, dar altceva – și da, în anul 2007 am făcut-o și pe-asta, am pornit de la zero un post tv local, fiind redactor-șef. Despre fostul post ”Focus” TV e vorba. Însă, din păcate, deși la început totul a mers cât se poate de bine, în foarte scurt timp totul s-a transformat într-un episod extrem de urât, atât de urât încât am fost nevoiți să plecăm subit de-acolo aproape toți, vreo 95% din tot personalul. Au rămas doar câțiva, doar slugile și pupincuriștii fostului investitor/proprietar, atât. Totuși, pe lângă partea neplăcută, una peste alta pot spune că am mai adăugat o filă la experiența adunată ca jurnalist, iată, pe lângă presa scrisă și radio, a fost și-un pic de tv. N-a fost tocmai ușor, dar a meritat.
În aceeași ordine de idei, în contextul prezentat, vă mai pot spune un mic ”secret”: presa scrisă a fost și-a rămas pentru mine nu doar ”prima dragoste”, ci categoric cea mai mare dragoste pe tărâmul jurnalismului, până astăzi! Drept dovadă, în cei 25 de ani n-am renunțat niciodată să scriu – adică să public în presa scrisă (tipărită) – nici măcar atunci când am lucrat în radio sau când am cochetat puțintel cu televiziunea. Iar de vreo nouă ani încoace a tăbărât și peste mine presa online, dar tot de-a scrisul e vorba, tot gazetărie, vremurile se schimbă brutal, balamuc total în anul ăsta ”bolund” 2019 – inclusiv în mass-media! -, dar mergem mai departe… împreună, dragi cititori, că altfel nu se poate! Și tare cred că voi continua povestea asta și cu a doua parte, zic, fiindcă multe mai am să vă spun (mai ales că despre câteva lucruri am scris acum pentru prima oară)… însă asta mai depinde nițel și de reacțiile pe care le voi primi de la cititori, câte-or fi și cum or fi. Că după 25 de ani de presă, greu mă mai surprinde ceva… poate doar eu să mă mai surprind, eu pe mine ”însuți” (nu-i de râs!), punct și virgulă…
Peter-Vasile CZOMPA
