Editorial – Ananei GAGNIUC
27 ianuarie 1945 reprezintă ziua eliberării prizonierilor din lagărul de la Auschwitz-Birkenau şi a fost desemnată ca zi de comemorare la nivel internaţional a victimelor Holocaustului, comemorare încurajată de Rezoluţia 60/7 din 2005 a Adunării Generale a ONU. Și la noi, MAE în cooperare cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” a marcat această zi. Dincolo de semnificația ei, trebuie precizat că, în 2016, România va prelua Preşedinţia Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului (IHRA)
Nu toți istoricii sunt de acord cu ideea existenței în România a holocaustului – definit ca „asasinarea sistematică și planificată de către un stat a unor comunități etnice întregi, chiar dacă un număr restrâns de indivizi al acestor comunități a scăpat cu viață”. Mai ales în condițiile în care, la acea vreme, România era ciuntită de Diktatul de la Viena, prin care Transilvania a ajuns sub stăpânire maghiară. Ca atare, au existat două abordări în ceea ce privește atitudinea față de evrei: una în Regat și alta în Transilvania ocupată.
„Deși în România au avut loc persecuții și chiar pogromuri cu numeroase crime condamnabile, totuși ele nu pot fi considerate drept holocaust: cea mai mare parte a evreilor din România – și anume cei din vechiul regat – nu au fost deportați și nici n-au purtat steaua galbenă. În afara de aceasta, când Germania i-a cerut pe evreii din România, chipurile ca forță de muncă în Polonia, guvernul român nu i-a trimis, pretextând că nu posedă <>. În afară de aceasta, mii de evrei din Transilvania maghiară au putut trece în România, deoarece autoritățile românești i-au ajutat și nu i-au trimis înapoi, cum ar fi fost de așteptat” – subliniază istoricul Vladimir Ionescu, profesor doctor honoris causa multiplu al Universității din Aachen și membru al Societății pentru Studii Patristice de la Oxford. Istoricul a fost foarte ferm și cu prilejul lansării în aula mare a Academiei Române a „Enciclopediei regimului comunist din România”. Afirmația sa – „Holocaustul din România este o minciună enormă pe plan cosmic” – a determinat chiar o reacție oficială a Academiei.
O confirmare autorizată și obiectivă a variantei istoricului Vladimir Ionescu a venit în 2010 chiar de la președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400 000 de evrei, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului”.
Puțin altfel au stat lucrurile în Ardealul ocupat, stăpânirea maghiară achiesând cu sârg la deportări. Atitudinea a fost explicată ulterior prin faptul că Ungaria se afla sub ocupație nazistă și, chipurile, responsabilitatea nu ar aparține autorităților maghiare. Raționamentul invocat de unguri stă în picioare doar în cazul Transilvaniei – ținând cont că autoritățile de decizie de aici erau exclusiv maghiare – dovadă și diferența de tratament față de evrei, în comparație cu ce s-a întâmplat în Regat. Chiar istorici maghiari consideră explicația maghiarilor drept „o falsificare istorică tendenţioasă”. În lucrarea sa despre regimul Horthy, Krisztian Ungvary chiar subliniază excesul de zel al autorităților maghiare în deportarea evreilor. „Dacă Ungaria ar fi respectat strict directivele germane, ar fi supravieţuit mai mult de 200 000 de evrei”- apreciază istoricul.
După ce trupele regimului fascist condus de Miklos Horthy (guvernatorul Ungariei în intervalul 1920-1940) au preluat controlul asupra Transilvaniei, au fost deportați 160.000 de evrei (dar și români!) și au fost comise peste 900 de crime. Și românii au avut de suferit, fiind supuși unui drastic proces de maghiarizare forțată, pentru a diminua pe hârtie ponderea populației românești. Acesteia i s-au adăugat românii – având, desigur, nume maghiarizate – alungați de pe actualul teritoriu ungar.
Deși întreaga lume condamnă pecinginea fascistă, în Ungaria încă se cultivă cultul unor personaje care au contribuit din plin la holocaust. De dragul voturilor, discursul politic s-a radicalizat, devenind tot mai antisemit și rasist, cu inspirație clară din pseudo-doctrina horthystă. În ultimii ani, în țara vecină au fost dezvelite busturi ale lui Miklos Horthy și Wass Adalbert ( condamnat de autoritățile române – în contumacie – pentru crime de război). Extremiștii Jobbik au întinat și plaiurile noastre cu astfel de busturi: în 2014, în curtea bisericii reformate din Paleu (județul Bihor) a fost dezvelit un bust al lui Miklos Horthy; dar cum comemorarea lui e interzisă în România, l-au botezat Istvan Horthy (fiul lui Miklos), pentru a explica asemănărea izbitoare dintre cei doi (doar sunt tată și fiu, nu?). Adevărata explicație, însă, ține de pasiunea extremiștilor maghiari pentru Miklos Horthy și de faptul că sculptorul e același cu cel care a umplut Ungaria cu busturi ale acestuia. În cazul altui criminal de război, Nyiro Joszef, nu a fost vorba de amplasarea unui bust, ci au încercat să-l aducă (fără carne, doar în oase), pentru a-l reînhuma la noi. În pofida implicării statului ungar, tentativa nu a reușit, România respectând prevederile internaționale referitoare la foștii criminali de război. A contat și poziția corectă a comunității maghiare de la noi, pentru care nu e interesant extremismul, ci problemele sociale cu care se confruntă, exact ca și românii lângă care, fără probleme, trăiesc de secole.
Tot din cauze internaționale, până la urmă Ungaria nu a mai putut sfida realitatea istorică și și-a recunoscut vina: „Le datorăm scuze victimelor, deoarece statul ungar a fost vinovat pentru Holocaust. În primul rând pentru că a eşuat în protejarea cetăţenilor săi de distrugere şi, în al doilea rând, pentru că a ajutat şi a furnizat resurse financiare (în vederea comiterii) crimei în masă” – a spus ambasadorul ungur la ONU, Csaba Korosi. O poziție care lămurește definitiv problema holocaustului din Ardeal: vina pentru deportarea și exterminarea evreilor din Ardealul ocupat de trupele lui Horthy – asumată explicit – a aparținut autorităților maghiare. După această declarație publică și oficială a ambasadorului ungar la ONU, nu se mai poate umbla cu fofârlica, în încercarea de a pune holocaustul din Transilvania în cârca românilor.
Istoria trebuie privită cu onestitate drept în ochi, respectându-i adevărul. Inclusiv prin acest tip de manifestări comemorative, care au și rolul de „remember” care să nu mai facă posibilă repetarea unor asemenea crime împotriva umanității sau a altor manifestări extremiste.
