EDITORIAL – Mihai COSTEL
PMP s-ar fi putut numi, spre exemplu, Frontul Popular. Dar asta ar fi însemnat că ar fi fost identificabile forțe politice solide, coerente ideologic și pragmatic, capabile să intre într-o reală competiție cu mișcarea noastră politică. Ori acest lucru nu s-a materializat până acum, nici măcar sub aspectul unor virtualități. Și este extrem de puțin plauzibilă vreo ipoteză conform căreia până în primăvara anului viitor să se schimbe ceva, în mod semnificativ, pe eșichierul politic. Această percepție este, în opinia mea, validată de prestația din ce în ce mai neconvingătoare și slabă a principalilor lideri politici ai momentului. Este din ce în ce mai clar pentru oricine că, într-un stat de drept cu instituții în sfârșit funcționale, așa cum și România a ajuns să fie după o lungă perioadă de instabilitate instituțională, politicienii devin, afișând o reactivitate pe zi ce trece tot mai slabă, exact ceea ce ar fi trebuit să fi fost de acum un sfert de secol: niște funcționari publici cu o autonomie sporită doar la nivel intențional. Mișcarea Populară este de departe azi singura formațiune credibilă în postura de partid de opoziție într-o conjunctură parlamentară generată de un proces accelerat și ireversibil al disoluției vechilor partide și mentalități politicianiste, responsabile în mare parte de tot marasmul spiritual și material al societății românești din ultimele decenii. Dacă dorim să analizăm chiar și succint arena politică din prezent, în mod natural ar trebui să începem cu tot mai cosmetizatul Partid Comunist Român pe numele său de scenă PSD. După atâtea operații estetice, reușite doar în accepțiunea propriilor adulatori, acest cameleon politic cândva ,,de largă respirație națională” își trăiește ultimele zile, strivit fiind de greutatea amintirilor unor vremuri de glorie, demult apuse, când în forma sa inerțială de ,,partid unic”, capacita în mod cinic și fără efort simpatie și devoțiune în toate clasele sociale. Astăzi, cu ultimul Lenin în funcția de președinte onorific, cu un președinte condamnat definitiv chiar și cu suspendare, care la recentul lor congres a încercat o blamare ,,de operetă” a comunismului, PSD-ul joacă în ochii opiniei publice un spectacol al confuziei, neputinței și ridicolului. La toate acestea se adaugă o mare criză de valori noi în acest partid, în condițiile în care ,,vechea gardă” a baronilor locali nu este convinsă nici măcar să mimeze pasul înapoi. În continuare, tabloul este întregit de o prestație submediocră a actualului executiv și de o stare de continuă nesiguranță relativ la alianța cu UNPR un ,,partid de disciplinați” emanat din spatele scenei, cu interese pur conjuncturale, condus autocratic de un personaj care nu poate garanta nici pe departe ,,interesul național” și nici măcar pe cel al propriului partid. În rest, tot în arcul guvernamental își trăiește ultimele luni ALDE, un proiect ,,de fugă” creat ,,pe/în genunchi” de fostul prim ministru liberal Călin Tăriceanu, știut fiind că pe oriunde trece dl. Tăriceanu se întâmplă un naufragiu, dar de ieșit la suprafață reușește întotdeauna doar domnia sa. În concluzie, stânga politicii românești a ajuns doar un spațiu mult prea mic pentru a mai adăposti ultimii dinozauri politici, mult prea greoi ca să se mai poată adapta noilor timpuri dar și mult prea orgolioși ca să își dea seama că epoca lor a luat sfârșit. Dar nici Dreapta politică din România nu se simte mai bine. Așa-numitul nou Partid Național Liberal astăzi nu este altceva decât un ,,mutant politic” inexpresiv, sociopat, fără brațe și picioare dar cu două capete. Acesta literalmente se târăște, dar atât de încet încât pare imobil astfel că electoratul nici nu prea îl mai ia în seamă. Captiv în mâinile unor personaje consumate de amintirea unor vremuri de ,,haiducie politică” demult apuse, PNL agonizează în surdină. Cea mai recentă convulsie a ,,strategului” Blaga se referă la o așa-zisă idee, pe care acesta o respinge, de colaborare între MP și PNL. Deși neverosimilă, ideea probabil se referea la extragerea câtorva oameni curați și competenți din acel ,,morman istoric” și astfel recuperarea a tot ce se mai poate! În interiorul acestui conglomerat eterogen nici măcar nu s-a pus problema unui ,,machiaj”, fie el și de formă. Dorința de a accede la putere, fie ea și iluzorie, este atât de viscerală în acest partid încât toți s-au legat cu cătușe de scaune și au înghițit cheia, așteptând cu înfrigurare anul electoral 2016. Un an electoral care nu are deloc semne bune pentru rahiticul partid Liberal, fie el și național. După o suită de moțiuni de cenzură la adresa guvernului Ponta, construite conform celor mai elementare reguli ale eșecului sigur, după intervenții în legislativ total ineficiente și stângăcii flagrante în actele de comunicare cu societatea civilă și mass-media, după umilitorul eșec de sincronizare și cooperare cu Președenția pe orice inițiativă imaginată de cancelaria prezidențială ori de către ,,inteligența cenușie” liberală, marea cooperativă PNL-PDL se află într-o clară situație de faliment politic. Încăpățânarea de care dau dovadă cei doi vicepreședinți de a ocupa simultan scaunul de conducere al partidului, chiar dacă fiecare stă pe câte un mâner, spune totul despre ,,spiritul de echipă” existent în acest partid.
